Nicoleta: Mama fără mamă, dar mamă cu adevărat!

Nimic nu e mai greu decât să-ți spună cineva povestea de viață, intensă, complexă, dureroasă, în palmă, cu totul, ca tu să o scrii. Nicoleta mi-a încredințat viața ei, spusă simplu, fără emfază și de aceea cu atât mai dureros de asimilat.

Ascultând-o mă miram cum de e posibil să fie atâta fragilitate și forță, în același om, în același timp. Nicoleta e interiorizată, ascultă cu atenție, ca un om inteligent, (i-am spus că e inteligentă și asta cumva a surprins-o, probabil că nu-I mai spusese nimeni asta, fiindcă noi știm mai degrabă să aplicăm etichete în loc să privim și avem tendința de a considera că un om inteligent e musai cu ștaif. Nu, inteligența e unul din cadourile lui Dumnezeu pe care El le dă cum vrea El.) Pare mirată că i se acordă atenție, și discuția pornește oarecum cu neîncredre.

Nicoleta are 20 de ani, e la vârsta la care alte fete au cea mai mare problemă în a-și alege culoarea ojei de unghii, și de la 9 ani a trait în „case de copii”, „centre de plasament”, „orfelinate” spuneți-le cum vreți, pe scurt sunt locurile acelea unde copiii învață conceptul de mamă, fără să aibă și îmbrățișarea ei.

„Mama e lipsa aceea pe care o simți atunci când toate celelalte simțuri sunt împlinite. Nu ți-e foame, nu ți-e sete, nu-ți lipsește nimic dar ai un gol în tine… care dacă ai trăi într-o lume normală ți-ar umple ochii de lacrimi, dar așa, doar îți muști buzele până când durerea aceea fizică o depășește pe cea emoțională. Viața e câteodată doar un concurs între dureri…”

Când a crescut, Nicoleta, asemenea tuturor copiilor abandonați, a căutat-o pe mama ei, a vrut să o cunoască. A găsit-o. Avea o altă familie și alți copii, unii pe care și-i dorise, și-i asumase. Nicoleta nu spune nimic care să o judece, dar i-au rămas totuși în urechi, pe viață vorbele ei: „Tu ești o greșeală.”

Cum poate fi un om o greșeală? O greșeală a cui? Dumnezeu nu face greșeli și el e singurul care ne poate încredința copiii. Noi știm că Dumnezeu nu face niciodată greșeli doar că arareori îi înțelegem noi planurile și ne supunem lor. Un alt lucru dureros pe care-l spune Nicoleta: „nu vreau să mai vorbim despre ea…” Și apoi tace. Mult.

Pentru noi , cei „normali”, sau cei „norocoși”, cei „aleși”, pentru noi cei care am crescut cu o mamă, subiectul „mama” este cel despre care putem vorbi ore în șir. Putem spune glume cu și despre ea, momente în care ne-a luat apărarea, sau ne-a certat, sau ne-a acoperit greșeli, tot soiul de clipe înșirate ca niște mărgelele pe sfoara care e copilăria, tinerețea, viața noastră alături de mama. Pentru Nicoleta e doar un subiect tabu. O tăcere prelungă și grea.

La cămin Nicoleta a avut parte de prieteni, de educație, de o directoare de centru de care se simte și acum apropiată. de o viață cât de cât normală. Vorbește frumos de anii aceia, e recunoscătoare pentru tot ce a primit, pentru educație, atenție, prietenie. La 16 ani l-a cunoscut pe cel care-i este și acum alături, un băiat cu doi ani mai mare, de care s-a îndrăgostit, și a rămas gravidă cu primul lor copil. Și l-au dorit. Când crești la un centru de plasament, familia este un ideal iar copilul este cel care poate împlini acel ideal.

Toată viața Nicoletei s-a schimbat. Radical. A trebuit să renunțe la puținul pe care-l avea și să o ia de la capăt în altă parte. A trebuit să plece din centrul de minori și să se despartă de prietenii ei și de doamna directoare la care ținea și să se mute la unul dedicat mamelor și copiilor. A trebuit să renunțe la școală. A renunțat la școală dar nu la viitorul ei, fiindcă știa că școala o va putea face și mai încolo dar acest copil, nu. Acel copil care era în ea era unic, așa cum e de altfel fiecare copil. Poate că după un avort poți avea copii, dar alții, nu pe acela la care ai renunțat. Acela este pierdut pentru totdeauna.

Acum copilul Nicoletei are 3 ani și are parte de toată atenția și iubirea mamei lui. Crescută fără un model de mama Nicoleta a „inventat” unul pentru băiețelul ei. Ea știe exact cum NU trebuie să fie o mamă, absentă, rece, distantă, și încearcă să facă exact opusul. Încearcă să fie mereu alături de copilul ei, să-l susțină, să-i explice lumea, să-l apere, să aibă răbdare pentru toate solicitările lui, să-l asculte și mai ales, să-l iubească, să-l iubească, să-l iubească. Cum înveți iubirea atunci când nimeni nu ți-a predat-o?

Viața Nicoltei părea să-și fi intrat pe un făgaș normal, avea un serviciu, partenerul ei lucra și el, stăteau într-o chirie, totul părea cum nu se poate mai bine când…. Nicoleta și-a dat seama că e gravidă in nou. Acum că avea deja o familie, un al doilea copil nu înseamna decât o greutate în plus, un dezechilibru. Și cumva parcă totul în jur se arăta neprielnic. Partenerul Nicoletei și-a pierdut locul de muncă la puțin timp după ce și-a dat seama că e gravidă, n-au mai avut bani de chirie, s-au mutat pe capul surorii lui, care la rândul ei are doi copii mici și nu e chiar bucuroasă de oaspeți, mai ales dacă se și înmulțesc! Nicoleta vrea să-și găsească serviciu, să-și ajute familia, asta nu poate face dacă ține al doilea copil deci e ferm convinsă că trebuie să renunțe la el. Are sentimente contradictorii, nu ar vrea să facă asta dar… Nu au „cum”, nu au „unde”, nu au „cu ce”, nu au „de ce” să mai facă un copil. Dar Dumnezeu are planurile Lui care câteodată includ și un soi de umor ciudat…

Nicoleta sună la Centrul Sf. Elena crezând că e un loc unde se fac întreruperi de sarcină și că se va programa la avort. A sunat din greșeală, pe saitul centrului se arată clar despre ce este – sprijinirea femeilor să nască și să crească copiii. Dar, așa cum mama ei i-a spus că a fost „o greșeală”, dar Nicoleta arată că nu a fost așa, nici atunci, nici acum. Din discuția cu Alexandra și Veronica capătă curajul că nu va fi singură în problemele de acum. Atât de puțin a fost ca ea să nu mai fie, atât de puțin a fost ca acest copil al ei să nu mai fie… Dar sunt amândoi!

Acum, când stau de vorbă cu ea, norii de furtună au trecut, e din nou stăpână pe ea, tot ce-și dorește este să nască un copil sănătos și puternic.

Și să-și găsească o chirie astfel încât să poată fi din nou o familie.

Și poate să se căsătorească cu acte în regulă.

Și să reușească să fie o mama bună pentru doi copii.

Și să găsească o cale să armonizeze cei doi frați.

Mi se pare extraordinar să trăiești așa greu cum trăiesc ei și să te gândești că trebuie să creezi niște relații bune între frați. Asta dovedește că Nicoleta, în ciuda existenței ei grele sau poate tocmai datorită ei, a înțeles că viața nu e despre a avea ci despre a avea iubire.

Mă despart de Nicoleta convinsă că peste câțiva ani va fi cu studiile împlinite, cu doi copii frumoși și sănătoși, și cu un serviciu bun. De ce cred asta? Fiindcă Nicoleta își dorește și știu că va găsi și forța în ea. Și pentru că Dumnezeu nu rămâne niciodată dator. Mai ales unui om pe care-l iubește, știut fiind că Dumnezeu pe cine iubește, încearcă. Și în al treilea dar nu în ultimul rând, mai cred că noi cu toții facem parte din povestea reușitei Nicoletei, fiindcă Dumnezeu își scrie planurile prin oameni. Câți dintre noi nu am avut nevoie de o mână de ajutor pe care am primit-o, la timpul potrivit, nu se știe de unde? Ba da, se știe și de unde și de la Cine!

Câteodată ești mâna care dă, alteori mâna care ia, dar niciodată să nu fii inima care nu simte. Dacă nu puteți mai mult, purtați-o pe Nicoleta în rugăciune și Dumnezeu va plini restul.

A consemnat: Ivona Boitan

𝗦𝗽𝗿𝗶𝗷𝗶𝗻𝗮̆ 𝗳𝗲𝗺𝗲𝗶𝗹𝗲 𝗶̂𝗻 𝗰𝗿𝗶𝘇𝗮̆ 𝗱𝗲 𝘀𝗮𝗿𝗰𝗶𝗻𝗮̆! 𝗧𝗿𝗶𝗺𝗶𝘁𝗲 𝘁𝗲𝘅𝘁𝘂𝗹 𝗗𝗢𝗜 𝗽𝗿𝗶𝗻 𝗦𝗠𝗦 𝗹𝗮 𝟴𝟴𝟰𝟱 𝘀̦𝗶 𝗮𝗰𝘁𝗶𝘃𝗲𝗮𝘇𝗮̆ 𝗱𝗼𝗻𝗮𝘁̦𝗶𝗮 𝗹𝘂𝗻𝗮𝗿𝗮̆ 𝗱𝗲 𝟮 𝗲𝘂𝗿𝗼.