Mihaela: „Am ajuns la spital crezând că ne va salva cineva. Copilul parcă îmi spunea: «Mami, lasă, nu vezi că nu înţeleg?!»”

3 decembrie este Ziua Internațională a Persoanelor cu Dizabilități. Fiecare dintre noi poate face ceva concret pentru a sprijini femeile în criză de sarcină și părinții care află în timpul sarcinii despre probabilitatea de a naște un copil cu dizabilități.

Putem înlocui indiferența cu implicarea, iresponsabilitatea cu asumarea. Putem începe să vedem copiii speciali ca un dar, ca o binecuvântare. Ne putem implica, astfel încât în fiecare județ din România să existe cel puțin o asociație de sprijin pentru părinții care nasc copii cu nevoi speciale. Făcând așa vom oferi femeilor în criză de sarcină și părinților posibilitatea de a avea acces la programe de sprijin, de a fi înconjurați de dragoste, susținere și încurajare.

Mărturia Mihaelei arată realitățile dureroase cu care se confruntă femeile în criză de sarcină care află despre probabilitatea de a naște un copil cu nevoi speciale. Sufletul ei a fost copleșit de luptele interioare din timpul crizei de sarcină, de indiferența celor din jur și de lipsa de sprijin. Dacă tatăl copilului își asuma responsabilitatea, dacă cineva i-ar fi zis Mihaelei că viața alături de un copil cu Sindrom Down este posibilă, dacă ar fi primit sprijinul psihologic, social și medical necesar, Mihaela s-ar fi bucurat astăzi de viață alături de copilul ei.

Simţeam că e un copil special, dar tatăl lui se gândea că nu vom face faţă

Când am primit rezultatul că are Sindrom Down, s-a prăbuşit tot… Am început să plâng la serviciu, prietenul meu a venit şi m-a luat, apoi am plâns amândoi în maşină mult timp: eu încercând să-i spun că nu pot renunţa la copil, aşa bolnav cum e, deşi nu mă informasem cu privire la Sindromul Down, iar el spunând că va fi foarte greu să-l creştem într-o lume ca asta, în care toţi îl vor vedea ca pe un handicapat, în care va trebui să-i facem multe operaţii, şi el nu garanta că vom avea atâţia bani cât să reuşim să-l creştem, să-l ducem la logoped și celelalte.

Ştiam şi încercam să-l fac să înţeleagă că ne va ajuta Domnul, că vom primi ajutor de Sus, dar nu reuşeam. Azi, acum, nu îi imput nimic: aşa cum spunea şi Părintele meu duhovnic, orice om are o limită, iar dacă eu îi văd slăbiciunile lui, asta nu mă face pe mine superioară prin nimic.

Cine dintre voi ar putea să-mi spună că nu l-a iubit pe bebe tatăl lui? Nimeni. Însă l-am urât mult timp după avort, că nu a putut să accepte boala copilului nostru: simţeam că acest copil e special, că va face ceva, dar tatăl lui se gândea la realitatea actuală, că nu vom reuşi să facem faţă.

Ţin minte că doctorul cu care ne consultasem în acea noapte ne-a spus: „Ei, şi? Veţi avea un copil cu Down, apoi veţi face unul sănătos…”. Dar prietenul meu nu putea accepta asta – să nu credeţi totuşi că era insensibil. Cine ar putea să-l judece, când numai eu ştiu câte lacrimi a vărsat şi el, cât a suferit şi mai suferă înlăuntrul său? (…)

Cred că Stelian a fost o binecuvântare, un dar nemeritat de mine: simţeam că orice îi vor spune copiii „normali”, el ar fi întors naiv şi celălalt obraz, chiar dacă îl făceau „handicapat”.

Simţeam că un copil cu Sindrom Down poate oferi atâta dragoste cât nimeni nu o poate da pe acest pământ, ci doar în Ceruri. Simţeam că eu nu-l merit pe el, nu că el nu mă merită pe mine – pentru că aş fi trăit permanent într-o stare de sinceritate şi bunătate divină, datorită lui.

…în noaptea când duhovnicul meu mi-a promis că se va ruga pentru cele două suflete din trupul meu, l-am visat pentru a doua oară pe copilul meu: se făcea că trec o apă sau o cale şi le arătam prietenelor din copilărie cu mândrie şi bucurie maternă burtica mea.

Visul: O aură îl înconjura și avea părul cârlionţat

Deodată s-au zărit pe burtică cele două tălpiţe, care împingeau, parcă pentru a-l vedea, pentru a se şti că el există. Şi tot în acelaşi timp am simţit că încep să nasc, iar capul i-a ieşit.

M-am panicat, l-am născut dincolo de acea apă, de acel drum, apoi alergam prin oraş să găsesc un doctor bun. În cele din urmă, am găsit ce căutam, i-am dat copilul, şi alături de el am pus o tavă pe care erau nişte mânuţe etc., „piese” din el, ca într-un puzzle, numai că era și el alături, întreg.

Acest doctor l-a pus sub o lampă care a început să lumineze, iar copilul meu creştea şi creştea, devenea mai mare, apoi o aură îl înconjura: avea părul cârlionţat (aşa cum îl am eu şi tatăl lui), era castaniu şi zâmbea divin… A întins mâinile către mine şi mi-a zâmbit. Visul a fost trăit cu două nopţi înaintea avortului.

Da, ştiu că scepticii mi-ar spune că ar fi trebuit să-mi asum şi reversul monedei creşterii lui: ar fi trebuit să renunţ la serviciu, ar fi trebuit să stau doar prin spitale, ar fi trebuit să-l monitorizez permanent etc.

Dar nu mă speriau toate acestea, repet, parcă el îmi dădea forţă şi simţeam că-mi spune: „Mami, va fi bine”.

Aş fi vrut ca şi apropiaţii mei să creadă în acest viitor

Aş fi vrut numai ca şi apropiaţii să creadă în acest viitor, numai că nu realizam atunci că nu prin vorbe, ci prin fapte le-aş fi putut demonstra cum lucrează cu adevărat pronia divină. Nu dau vina pe ei, ci pe mine, căci ei chiar nu ştiau ce fac, în schimb eu simţeam, trăiam această poveste a vieţii copilului meu.

Acum nu aş recomanda nici unei mame să mai convingă pe cineva de ceva. De la o puştoaică sau adolescentă de 12-14 ani până la o mamă de 35 ani, le-aş spune acelaşi lucru: NU AVORTAŢI, căci nu e o soluţie, sau faceţi ce simțiți că vă spune inima, sau acel simţ matern. Vă garantez că nici una nu va spune că ar avorta, decât dacă ar fi insensibilă.

Un cunoscut mi-a sugerat, în acele zile de groază: „Şi dacă l-ai fi văzut că se sufocă sub ochii tăi, în spital sau acasă (adică dacă ar fi murit din diverse cauze), ce-ai fi făcut? Nu sufereai mai mult?”. I-am răspuns, hotărâtă, că cel puţin ştiam că nu l-am ucis eu, ci atunci a fost să moară. Cel puţin hotăra Domnul, nu eu!

Altă cunoştinţă a spus să-l nasc, dacă aşa binevoiesc, dar să-l părăsesc la Casa de Copii, dacă nu arăta cât de cât bine. Cum să-l analizez ca pe un obiect din supermarket şi să evaluez considerentul în baza căruia îl iau acasă sau nu?! Era cumva ceva de cumpărat? Sau putea fi oricare din noi, persoanele care trăim prin acest furnicar numit „lume”?

De fiecare dată m-am indignat pe aceste formulări, căci unii dintre ei erau părinţi.

Îl apreciez mult pe prietenul meu care a spus atunci: „Dacă îl naşti, nu am cum să-l las la Casa de Copii, e copilul meu. Chiar dacă ne va ruina, nu-l părăsesc”.

Recent, adică după avort, o altă cunoştinţă, dorind să mă scoată din „depresia” mea – eu consider că e durerea pierderii unui fiu –, îmi sugera să ieşim la un suc. Printre cuvintele de la telefon, îmi spunea că e mai bine dacă l-am lepădat, căci ce-aş fi putut face cu un copil cu Sindrom Down?!

Şi, vă spun, nu pentru că judec, ci pentru ca să analizaţi bine situaţia: este vorba despre o persoană care merge în pelerinaje… Și nu ştiu cum un doctor, care în viziunea unora este ateu, îmi spunea să-l păstrez, iar altcineva, „practicant” al credinţei, mi-a spus: „Ducă-se!”

Mi s-a ridicat tensiunea, nervii au revenit la auzul acestei expresii: cum să zică cineva despre orice bebe, nu neapărat despre al meu: „Ducă-se”, fie copilul, fie „necazul” de a-l avea?

Dar imediat am simţit bunătatea şi prezenţa de spirit a copilului meu, care-mi şoptea: „Mami, nu uita, nu judeca, iartă orice, cum şi tu ai fost iertată”.

Veţi spune că e vocea conştiinţei, a îngerului păzitor, a vreunui sfânt căruia m-am rugat sau chiar a sufletului meu de acum vindecat, împăcat (căci aşa mă simt, deşi încă nu m-am iertat). O fi, nu sunt eu în măsură să spun că nu, dar simt că e aceeaşi voce, acelaşi „glas” de băieţel cu care comunicam în perioada sarcinii.

Acum îmi selectez prietenii în funcţie de dragostea lor pentru un copil cu Sindrom Down: dacă unii oameni mă judecă aspru, numai cu ochii, pentru că am avortat, mă bucur şi simt nevoia să îi simt aproape (ce stupid, nu? – să-i iubeşti pe cei care-ţi aduc aminte de suferinţa sufletului tău), iar pe cei care mă „consolează” că am procedat bine avortând, îi accept, dar nu-i mai simt atât de aproape.

Prietenul meu spunea adeseori că, dacă ne-am fi născut în S.U.A. sau în orice altă ţară care nu judecă atât de aspru copiii cu handicap, îl păstra. Am reuşit să-l conving că, indiferent de boala viitorului copil, voi da naştere sufletului din mine. Chiar dacă ar avea Sindromul Down, nu voi mai repeta avortul, cu ajutorul Domnului.

Am ajuns la spital crezând că ne va salva cineva

Ţin minte şi acum cu o luciditate morbidă cum am avortat… Am ajuns şi aici, în punctul în care trebuie să povestesc acest păcat.

Aş vrea să pot scrie ca în „O mie şi una de nopţi” şi să nu mai termin de oferit detalii celor cărora stau în cumpănă dacă vor să păstreze sau nu copii cu Sindrom Down, mai ales mamelor, şi să le spun, din perspectiva mea: să-l păstreze, indiferent de apropiaţi (iubit, părinţi, rude).

Gradul lor de iubire şi de compasiune faţă de un aşa copil se va schimba, însă starea mea şi a oricărei mame care a lepădat un copil nu se va mai schimba în veci: va fi ca o pecete a suferinţei purtată pe fruntea inimii până la moarte.

Am ajuns la spital, crezând că ne va salva cineva: nu ştiam, ticăloasa de mine, că doar eu puteam decide atunci dacă ne salvăm sau nu.

L-am văzut la eco, cum scotea limbuţa din gură, semn asociat cu Sindromul Down, apoi imediat, pentru a fi iubit parcă, şi-a băgat degeţelul mâinii drepte în guriţă… Îl vedeam ca pe scumpetea mea de odor, ca pe „comoara” mea.

Acum, puteţi să mă judecaţi, să spuneţi: cum ai putut să-l laşi? Vă spun, nu ştiu. Parcă eram un robot, nu înregistram decât imagini şi simţeam doar durerea de a-l pierde, atât.

L-am întrebat rapid pe doctor cum îl voi avorta, căci dacă îl „dizolvă” în mine sau îl „măcelăreşte”, plecam de-acolo, şi cred că ar fi fost mai bine. Dânsul mi-a spus că va fi ca o „mini-naştere”.

Însă, văzându-mă în cumpănă (repet: e un doctor extraordinar, nu îl judec, a luptat ca să aflăm dacă totul este bine, a dorit să fie totul bine, nu face avorturi în mod normal, aşa cum ţipa la o bunică ce nu înţelegea asta pe holurile spitalului de stat), m-a internat peste noapte pentru a mă gândi dacă vreau sau nu să avortez, căci mă vedea sfâşiată, terminată.

«Mami, lasă, că nu ai cu cine vorbi! Nu vezi că nu înţeleg?!»

Redau din însemnările gândurilor mele către ghemotocul meu de suflet viu:

„În acea noapte, din cauza repetatelor şi inutilelor mele plânsete, care te-au făcut nefericit în ultimele clipe ale vieţii tale pe pământ, m-am gândit să pun iconiţa Maicii Domnului «Portăriţa» pe burtica mea, în partea dreaptă. Acolo era locul unde ţineai de obicei căpuţul. Atât de sătul erai parcă, încât capuţul te durea tare, iar eu resimţeam durerea ta.

Cu cât încercam mai mult să-i conving pe apropiaţi, cu atât parcă îmi spuneai, prin aceste dureri: «Mami, lasă, că nu ai cu cine vorbi! Nu vezi că nu înţeleg?!»

Am simţit la propriu (în cazul tău, şi trecând peste semnificaţia divină a paragrafului) ce înseamnă expresia: «ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa».”

Aş fi vrut să ţip: puneţi-l în incubator, salvaţi-l!

A doua zi, am mers la dânsul şi i-am spus, cu o voce stinsă, că accept. Mi s-a produs dilatarea şi după chinuri groaznice – pe care simţeam că le merit, ca o compensaţie pentru acest păcat, şi în faţa cărora râdeam în sinea mea cu amărăciune – mi-am „născut” propriul copil, însă spre moarte, nu spre înviere.

Moaşa mi l-a arătat, cu toate că eram sleită: puneţi palmele împreunate şi închipuiţi-vă un înger de copil, cu pleoapele închise, dând uşor din mânuţe, cu guriţa deschisă.

Eram atât de sleită, dar aş fi vrut să ţip: puneţi-l în incubator, salvaţi-l, chiar dacă eu sunt prea slabă şi l-am „născut” spre moarte, poate se milostiveşte cineva de viaţa lui… Dar imediat am început să tremur, parcă eram zgâlţâită de o undă electrică. Acum înţeleg că parcă „cineva, ceva” mă întreba ce şi de ce am făcut asta.

Voiam să mor atunci şi să ajung în iad, ca să plătesc o veşnicie pentru acest păcat. Apoi parcă l-am văzut iar pe Stelian, copilul meu, care zâmbea, iar o pace s-a aşternut în mine, am început să mă încălzesc rapid şi parcă m-a salvat cineva…

L-am rugat pe tatăl copilului meu să se ducă repede, să stea lângă el până în ultima clipă. Aşa a şi făcut, alerga ca un robot, ghidat de dorinţa de-a se compensa pentru suferinţa provocată. A stat acolo, s-a uitat la rodul iubirii noastre până ce a murit, timp în care ardea o lumânare aprinsă de moaşă.

Regret că nu am avut curaj să lupt cu societatea care nu dă şanse copiilor cu Sindrom Down

Aş vrea să-l mai pot visa, aşa cum spun pe net că li se întâmplă unele mămici care au avortat, aş dori să mă trezesc noaptea cu broboane de sudori, pentru că l-aş fi văzut chiar incriminându-mă (deşi nu-l văd capabil de asta, căci era atât de iertător), însă nu pot, şi asta mi se pare o pedeapsă mai mare decât orice altceva. E ca şi cum mi s-ar ascunde ceva preţios, drag ochilor mei. (…)

„Îmi dau seama cât de greu va fi să trăiesc fiecare boabă de nisip din clepsidra timpului fără tine. Tu m-ai învăţat ce e răbdarea, ascultarea, calmul, cântărirea inutilităţii lucrurilor.

Tu mi-ai fost învăţător nenăscut. Respiram prin bătăile picioruşelor din burtica mea, prin «valurile» pe care le făceai când te jucai acolo frumos şi atât de singur!

Ştiu sigur că ai fi fost un copil deştept, în limitele unui copil cu Sindrom Down, capabil să înveţi repede (căci în perioada sarcinii îmi plăceau cifrele şi matematica, faţă de care nu am nici o vocaţie, de altfel), puternic pentru noi doi amândoi, încât m-ai fi ridicat de jos oricând, şi mult mai cald decât copiii sănătoşi şi răzgâiaţi, pe care îi văd prin mall-uri sau prin parcuri, şi care nu spun altceva decât: eu vreau!

Regret că nu am avut curajul să te păstrez şi să fi luptat cu mentalul societăţii românești, care nu dă o şansă copiilor cu Sindrom Down.

Te iubesc pentru că ai existat în mine şi pentru că mi-ai arătat ce e viaţa.

Singurul lucru bun pe care l-am făcut în această viaţă ai fost tu, mami, iubirea mea neîmplinită, şi eu te-am aruncat.

Acum sunt doar o umbră a morţii ce merge pe stradă, fără a avea un scop în viaţă. Ştiu doar că trebuie să fac ceva astfel încât moartea ta şi viaţa pe care o mai am încă în dar să nu fie inutil irosite.”

Sursă: Cartea „Mărturii despre criza de sarcină” Primăvară 2021