Webinar: „Asistența socială a femeilor în criză de sarcină – aspecte practice” (27 ianuarie)
14 ianuarie 2021
Ghid – Cum poți ieși în siguranță dintr-o relație abuzivă
17 ianuarie 2021
 
NOUTĂȚI

Spuneau: „Eşti egoistă! TREBUIE să pui capăt sarcinii!”. Dar nu: la 25 de săptămâni, m-am programat pentru operaţie intrauterină

 

Adesea povestirea unei crize de sarcină seamănă cu un thriller. De fapt, e mai mult decât atât, pentru că este vorba despre viață și moarte. Și de un viitor real, nu doar de succesul de box-office. Cu trei copii, cu un copil pierdut la naștere, cu o boală a inimii și interdicția de a rămâne însărcinată, Victoria a aflat că este însărcinată. Nu a putut să facă avort – o voce interioară îi spunea că, deși totul părea împotrivă, va fi bine. Împotriva tuturor, a depășit prima parte a crizei de sarcină. Dar, la ecografia din trimestrul II, a aflat…. Citind, veți vedea ce a aflat cum a luptat din tot sufletul pentru fetița ei.

Încă îmi amintesc noaptea în care eram întinsă în pat, plângând în tăcere. Cu grijă, să nu îi trezesc pe copiii mei. Îmi amintesc cum îmi muşcam puternic buza de jos, în încercarea disperată de a-mi înăbuşi durerea care creștea adânc în pieptul meu, ca să nu urlu de disperare. Cuibărită la adăpostul brațului meu, fetița nou-născută dormea liniştită, fericită, fără să aibă idee de haosul ce o înconjura. M-am aplecat asupra ei, inspirând mirosul ei. Mă întrebam, oare voi ajunge la prima ei aniversare? Voi trăi destul de mult timp ca să exist în amintirile ei? Va şti vreodată cât de mult am iubit-o?

Aceste gânduri neîncetate aproape m-au distrus. Inima mea se rupea, crăpa pur și simplu… atât la propriu, cât şi la figurat. Eram în insuficienţă cardiacă, cu riscul de moarte imediată… fără o certitudine că mă voi recupera sau că se va înrăutăţi starea. Eram epuizată tot timpul, lucrurile cotidiene păreau de nedepăşit. Era doar o carapace pentru mine însămi din trecut. Nu mai eram aceeaşi mamă, aceeaşi soţie sau prietenă. Lumea mea s-a schimbat, eu mă schimbasem.

Au trecut zile, apoi săptămâni, pline de frică şi indispoziţie. Am luptat luni de zile, iar până la urmă vindecarea a urmat. Doi ani mai târziu, fiica mea nou-născută a devenit un copilaş, iar conceptul de „mamă” nu era doar o povestire despre mine, ci eram o realitate constantă în viaţa ei. Inima mea s-a vindecat complet şi eram în remisiune. Am primit a doua şansă la viaţă pentru care m-am rugat atât şi pentru care am luptat.

Doctorul meu m-a felicitat şi m-a atenţionat, în acelaşi timp: m-am vindecat, dar trebuia să iau tratament pentru tot restul vieţii mele. Apoi mi-a spus că nu ar mai trebui să am un alt copil niciodată, deoarece riscul de recidivare a bolii era prea mare. Deşi aceste veşti nu erau neaşteptate, m-au zdruncinat. Aveam doar 25 de ani şi, dintr-odată, posibilitatea de a mai aduce copii pe lume mi-a fost interzisă.

Totuşi, aveam puţin timp să plâng această pierdere, întrucât aveam 3 copii care aveau nevoie de mine, atunci şi acum. Considerând că ceea ce a fost mai rău a rămas în spatele meu, m-am uitat înainte, fără să știu că urma să înfrunt cea mai mare bătălie. Viaţa a mers înainte, noi evenimente se întâmplau zilnic, care, după ce ziua trecea, deveneau amintiri.

Deodată, parcă timpul a încetinit: aveam, din nou, aceleaşi senzaţii familiare din trecut. Ceea ce era în memorie a dat năvală în realitate: visele foarte vii, sensibilitatea la miros, durerea de spate, toate erau cumplit de familiare. Eram însărcinată. Stăteam acolo, cu mâinile tremurânde. Îmi amintesc cum clipeam greu, de parcă proprii mei ochi îmi trădau, pur şi simplu, conştiinţa, dar rezultatul testului tot rămânea pozitiv.

Mă simţeam de parcă aş fi înghiţit o cărămidă. Îmi promisesem mai demult că, dacă voi rămâne însărcinată încă odată, voi face întrerupere. Ar fi trebuit să nu existe vreo îndoială, dar, iată cum acum mă îndoiesc asupra tuturor lucrurilor. Soţul şi familia mea mă implorau să întrerup sarcina. Doctorul meu insista să o întrerup. Am fost intens ridiculizată de cardiologul meu, care mi-a spus că am devenit ridicolă şi egoistă, terminând conversaţia cu felicitări din milă. Am plecat cu lacrimi din cabinet. Simţindu-mă pe deplin învinsă, mi-am făcut o programare pentru a întrerupe sarcina; când trebuia să merg nu am putut nici măcar sa ajung la maşină, darămite în cabinetul doctorului. Nu puteam să scap de gândul care se tot repeta în mintea mea: „Este o fată şi va fi totul în regulă”.

În ciuda anxietăţii mele imense, am decis, până la urmă, să păstrez sarcina. Pur şi simplu, mi-am schimbat decizia. Ca o adiere de vânt, gândurile mele şi-au schimbat cursul, ducându-se în cu totul altă direcţie. Din fericire, în următoarele luni, sarcina mea a fost fără evenimente, iar corpul meu părea că duce bine sarcina. Eram nespus de recunoscătoare.

În dimineaţa în care aveam ecografia de trimestrul II nu mă simțeam bine. Pur şi simplu nu puteam sa scap de gândul că ceva era în neregulă. Am pus-o pe seama faptului că, înainte cu câţiva ani, am primit veştile sfâşietoare despre prima noastră fiică la exact aceeaşi programare, când, din păcate, ea s-a născut moartă. Soţul meu a făcut tot posibilul să mă liniştească, în timp ce eu eram foarte stresată.

Am intrat cu speranţă, dar, odată ce ecografia a început, comportamentul vioi al doctorului meu a scăzut. Am simţit acel val tipic de panică furişându-se în inima mea. Doctorița mi-a confirmat când a reînceput să vorbească. În timp ce auzeam cuvintele căzând parcă din gura ei, „Am găsit câteva anormalităţi”, vederea mi s-a înceţoşat, iar vocea ei părea la kilometri distanţă, de parcă eram în adâncul unor ape. Mintea mea s-a dus imediat la ce era mai rău: o să pierdem oare şi acest copil? Cum se întâmplă asta din nou? Cu siguranţă, inima mea nu ar mai fi suportat una ca asta, nu din nou.

Îmi simțeam inima cumplit de grea, uitându-m năucită la imaginile făcute prin ultrasunete. Ştiam doar foarte puţine lucruri despre Spina Bifida atunci. Abia pot să îmi amintesc puține informaţii dinte cele pe care doctorița mi le dădea, iar eu plângeam. Coloana fiicei noastre nu s-a închis, capătul nervilor din coloană fiind expuşi, pierdea lichid spinal, ceea ce i-a cauzat creierului o hernie. Ne-au spus că s-ar putea să nu meargă niciodată, că ar fi avut nevoie de un şunt (*furtun ce previne acumularea de lichid) şi că s-ar putea să aibă leziuni cerebrale. Lista posibilelor probleme continua și continua. Doctorul a sugerat avortul și apoi a punctat și opţiunile chirurgicale pentru a repara deschiderea din coloana fiicei noastre.

Ne-am strâns lucrurile şi ecografia şi am condus acasă tăcând. În acel moment, era aproape imposibil să văd dincolo de suferinţa mea. Am ajuns până aici cu un motiv, îmi spuneam. Preocuparea ni s-a schimbat când ne-am gândit ce ar fi de făcut ca să fie cel mai bine pentru fiica noastră.

Peste câteva zile, ne-a sunat doctorița şi ne-a spus că tocmai se desfășoară probele pentru o procedură medicală nouă dar, deocamdată, o singură mămică a trecut prin această operaţie şi că nu ştie cât de sigură este operația.

Cu atât de puţine informaţii, am dat-o rapid la o parte. Ne-am petrecut următoarele săptămâni în numeroase programări, luând legătura cu alţi părinţi cu copii cu Spina Bifida, şi, în cele din urmă, pregătindu-ne pentru o operație post-natală de închidere a coloanei. Seara târziu, după ce copiii se culcau, eu şi cu soţul meu discutam despre viitor. O vom creşte pe micuţa noastră puternică, independentă şi încrezătoare în sine. Aveam un plan şi tot ce trebuia făcut era să aşteptăm pentru noul membru al familiei noastre să sosească.

Deşi am făcut deja acest plan, ideea probelor la acea operație nouă tot îmi apărea în minte. Voiam să fiu sigură că m-am uitat la absolut orice variantă posibilă. După foarte multe discuții cu soţul, cu familia şi prietenii, m-am programat pentru ea: o operaţie de chirurgie intrauterină. Mă îngrijoram foarte mult dacă inima mea va rezista şi la sarcină, şi la operaţie. Aproape am anulat programarea de mai multe ori. Îmi spuneam că poate nu ne calificăm pentru această intervenţie şi că poate acesta era răspunsul până la urmă, dar trebuia să ştiu că măcar am încercat.

Lucrurile au început să meargă destul de repede. În fiecare zi aveam o nouă programare. Eram înţepată, scanată şi mergeam în sus şi-n jos din spital în spital. După multe teste ale copilului şi ale inimii mele, ni s-a spus că ne calificăm. Ne-au programat operaţie în săptămâna care urma. Eram speriată şi surprinsă, dar eram şi incredibil de optimistă.

Aveam doar 25 de săptămâni de sarcină când am fost programată la operaţie. Încă îmi amintesc echipa de asistente şi doctori care veneau si plecau din cameră, pregătindu-mă pentru procedură. Mi-au explicat că trebuia să introducă mici instrumente chirurgicale în stomacul meu pentru a repara leziunea de la nivelul coloanei laparoscopic. Cei de la NICU (*secţia de terapie intensivă neonatală) erau pregătiţi în caz că fiica noastră ar fi avut nevoie să fie născută în timpul operaţiei.

Exact înainte de a intra în operaţie l-am sărutat pe soţul meu de rămas bun. Nu cred că am fost vreodată mai emoţionată în viaţa mea decât în acel moment. Eram terifiată de faptul că ceva ar putea să nu meargă bine, că ori eu nu voi supravieţui, ori fiica noastră. Mi-l imaginam pe soţul meu văduv la 28 de ani, cu trei copii de crescut. Dar, pe cât de repede veneau gândurile, pe atât de repede ochii mi s-au închis şi intervenţia a început. Mi s-a părut că m-am trezit după câteva minute mai târziu, cu sunetul bătăilor inimii dulcii noastre fiice la doppler. Puteam simţi căldura lacrimilor mele, în timp ce asistenta îmi explica că totul a decurs perfect. Noi eram al patrulea caz, mamă şi bebeluş, care a făcut această operaţie în SUA.

Perioada de recuperare a fost dificilă. Plămânul meu a cedat, ceea ce a determinat o respiraţie greoaie. Am avut mai multe perfuzii decât puteam să le număr şi suportam dureri foarte mari. Îmi făceam griji cu inima mea, oare i-am făcut prea multe? Mi-am forţat oare corpul prea tare? Chiar înainte de ieşirea din spital, am putut să ne vedem fiica iar la ecograf. Doctorul putea să observe că făcuse progrese vizibile în doar două zile de la operaţie. A meritat din plin totul.

Am mers acasă, entuziasmaţi de cât de bine se descurca fetiţa noastră. În timpul ce recuperarea se desfăşura lent, mă simţeam mai bine pe zi ce trece. Am fost încurajată în momentul în care loviturile fiicei noastre în burtică începeau să fie mai puternice. Totul părea a merge bine, până în a treia săptămână după operaţie, când m-am trezit cu contracţii, durere şi sângerări. Soţul meu m-a condus repede la spital. Încă îmi amintesc drumul foarte clar. Cerul era întunecat şi gri, aerul rece şi melancolic. Strângeam cu mâinile puternic toate obiectele din maşină, în timp ce valuri de durere treceau prin mine. Am fost foarte recunoscătoare pentru faptul că drumurile erau nefiresc de libere pentru ora de vârf din Los Angeles.

Când am ajuns la spital, a trebuit să intru singură, în timp ce soţul meu a aşteptat cu alt copilaş al nostru. Cu câteva minute după ce doctorul a intrat, mi-a spus care este situația. Disperată, i-am trimis mesaj soţului din camera de triaj: „Cezariană de urgenţă”, „Sângerări”, „Au anunțat NICU”, „Te iubesc”. Placenta mi s-a desprins şi pierdeam mult sânge. Fiind abia în săptămâna 28 de sarcină, doctorul m-a anunţat că fetița s-ar putea să nu supravieţuiască. M-au dus în camera de operaţie. Imediat ce m-au pus pe masa chirurgicală, am simţit o altă sângerare puternică, iar ei au pierdut pulsul de la inima fetiţei. Am îngheţat de frică, în timp ce toată lumea roia în jurul meu.

În timp ce eram acolo, corpul meu tremura necontrolat. Doamna doctor ginecolog de urgenţă era la spital din întâmplare în acea dimineaţă şi a stat lângă mine, ţinându-mă de mână. Îmi amintesc cum îmi doream să mă anestezieze sau pur şi simplu să leşin, pentru că nu eram sigură dacă puteam să suport intensitatea fricii crescânde din mine. Chiar atunci am auzit un scâncet slab. Fetița în viaţă şi plângea. Doamna doctor s-a aplecat asupra mea şi m-a sărutat pe frunte. A plecat repede şi, când s-a întors, era cu telefonul ei şi pe ecran am văzut o fotografie cu micuţa mea fiică. Mă uitam neputincioasă, în timp ce ei o duceau cu la NICU. Eu am fost mutată la ICU (*unitatea de îngrijire intensivă), unde am primit mai multe transfuzii de sânge.

Soţul meu mi-a trimis poze, filmuleţe şi veşti despre fiica noastră, în timp ce eu stăteam pe patul de recuperare. Mi-a dat de ştire că o vor transfera curând la spitalul local de copii. Mi-am petrecut următoarele patru zile dorindu-mi să treacă timpul mai repede. Întregul meu corp tânjea să fie lângă copilul meu. În timp ce stăteam singură, îmi aduceam aminte cu durere de ziua în care s-a stins prima noastră fiică la naştere.

În ziua a patra, am plecat din spital din nou cu mâna goală. Deşi suportam o durere intensă, am condus un drum de multe ore spre spitalul de copii. Neputând să merg, soţul meu m-a condus într-un scaun cu rotile ca să o văd. Abia puteam să îmi stăpânesc bucuria, în timp ce el mă împingea pe coridoare! Îmi amintesc cum mă uitam la incubator când am ajuns în camera ei. Ea era acolo, Amelie Lucca, cântărind abia 0,9 kg şi măsurând 36,83 cm. Nu îmi venea să cred ce micuţă era.

Am condus până acolo şi înapoi în fiecare zi timp de 3 luni foarte lungi. Fiecare zi aducea bucurii inimaginabile şi tristeţi întunecate. Am întâmpinat atât obstacole, cât şi momente care aduceau o imensă bucurie şi mulţumire. Am vărsat lacrimi de fericire şi lacrimi de disperare. Holurile spitalului, atât de străine, au devenit ca o extensiei a casei noastre. Cunoşteam intrările şi ieşirile, chipurile deveniseră familiare, acesta începuse să fie noul nostru „normal”. Timpul trecea, fiica noastră creştea câteva sute de grame într-un interval redus. Cu o zi înainte de data la care ar fi trebuit să se nască, ne-am lămurit că totul este în regulă şi am putut să o aducem, în sfârșit, acasă.

Uitându-mă în urmă la tot ce s-a întâmplat, în timp ce viaţa noastră a fost un drum cu goluri şi nesiguranţă, ştiu că am luat cele mai bune decizii. Copilul nostru, care odată nu cântărise mai mult de un kilogram, este acum puternic, frumos, un copilaş carismatic de un an. Continuă să uimească pe toată lumea cu fiecare pas pe care îl face. Deşi a fost născută prematur şi are spina bifida, este pe drumul cel bun pentru vârsta ei şi a început chiar să meargă. Fetiţa căruia i s-a spus că nu va putea să păşească niciodată, merge pe tălpile ei, cu fiecare degeţel din cele 10 de la picioruşele ei micuţe. Ea este drăgălaşa fetiţă pe care mi-am imaginat-o de la început si totul s-a dovedit a fi în regulă.

Traducere de Andreea Găitan.

Sursa: Lovewhatmatters