Gânduri despre pierderea sarcinii mele – „A trăi cu LaeLae”, de Stephanie Gray Connors

Dacă se va scrie o carte despre cum să străbați drama pierderii unui copil prin avort spontan, aceasta ar trebui să conțină și mărturia Stephaniei Gray Connors – poate că este modul cel mai profund, mai conștient și plin de pace în care o mamă povestește despre cele câteva săptămâni petrecute cu copilul din burtica ei în această viață și gândul reîntâlnirii cu el în viața veșnică – poate tocmai conștiința vie a vieții veșnice i-a dat Stephaniei înțelepciunea și puterea.

de Stephanie Gray

Pe 8 octombrie, a doua liniuţă de pe un test de sarcină îmi spunea că am devenit pentru prima dată mamă, la vârsta coaptă de 40 de ani. Eu şi soţul meu am primit vestea cu mare bucurie. Am sărbătorit-o deschizând Scriptura să ne rugăm: „Măreşte sufletul meu pe Domnul și s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu … că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele Lui” (Luca 1:46-47, 49). Doar peste câteva săptămâni urma să fim devastaţi, deoarece am pierdut-o pe micuţa noastră din cauza unui avort spontan.

Am numit-o Laectificat Iuda (pe scurt, „LaeLae”). Laectificat, în limba latină, înseamnă „Mă încântă, mă înveselesc, mă bucur; Rodesc, dau naștere, îmbogăţesc”. Iuda, în ebraică, înseamnă „lăudat”. Iisus era numit şi Leul lui Iuda.

Aşa cum se întâmplă în mod obişnuit cu pierderile de sarcină, cei care ţin la noi spun tot felul de lucruri prin care îşi exprimă durerea şi încearcă să ne ajute.

Un prieten care ne-a sprijinit foarte mult ne-a sugerat delicat că, dacă eu şi soţul meu vom mai avea un copil, să aşteptăm puţin mai mult înainte de a le spune celorlalţi. Prietenul meu a avut intenţii bune, dar eu văd lucrurile altfel.

Oamenii sunt unici, iar experienţele de viaţă şi personalitatea sunt factori care contribuie la modul în care reacționăm la evenimente, dar şi influenţele culturii în care trăim sunt un factor. Şi cultura noastră a stabilit ca normă descurajarea anunțării unei sarcini înainte de încheierea primului trimestru. V-aţi gândit vreodată de ce? Este un adevăr faptul că avortul spontan este comun şi, deşi oamenii nu sunt neapărat conştienţi de ceea ce spun, mesajul este acesta: „Copilul tău s-ar putea să moară, deci nu le spune celorlalţi despre el până când acest lucru e mai puţin probabil”. Dar tot un adevăr este faptul că toată lumea va muri şi că, dacă un bebeluş trece de primul trimestru, nu este garantat că se va naşte viu. Iar dacă un bebeluş ajunge să se nască, nu avem nicio garanţie a faptului că va petrece următoarele decenii alături de el.

Cât de mult trebuie ca cineva sa trăiască pentru a ajunge să îl sărbătorim? Am o prietenă care a pierdut sarcina la 9 săptămâni şi o altă prietenă care a pierdut la 13 săptămâni. Verişoara mea a avut un avort spontan la 21 de săptămâni, iar mătuşa mea a născut un copil mort la 40 de săptămâni. Una dintre prietenele mele a avut un copil care a murit la 2 ani. Altă prietenă şi-a pierdut fiul când acesta avea 19 ani. Nu vreau să tac când vine vorba despre existenţa copilului meu doar pentru că s-ar putea să nu trăiască la fel de mult ca altcineva. În schimb, vreau să mă bucur din plin de viaţa împreună cu iubitul meu copil cât va fi el prezent.

O viaţă trăită pe deplin

Cele trei săptămâni în care am fost conştienţi de viaţa lui LaeLae au fost excepţionale. Bucuroși, le-am spus prietenilor şi familiei, iar eu am împărtăşit vestea cu restul lumii în trei live-uri. Aşa cum mi-a scris unul dintre prieteni, „Chiar dacă viaţa ei a fost scurtă, bebeluşul tău a adus fericire multor oameni”.

Au fost atât de multe lucruri minunate într-un timp aşa de scurt! Eu şi cu soţul meu ne-am reîntors pe insula unde m-a cerut în căsătorie, doar pentru că am vrut să îi oferim lui LeaLea o excursie pe plajă. Apoi, a fost o seară frumoasă in Florida, unde eu cu soţul meu, împreună cu cea mică in burtică, ne-am retras în grădina noastră, unde eram înconjuraţi de aroma dulce de la tufele de iasomie; am cântat la ukulele, ne-am rugat si i-am dăruit lui LaeLae primul ei foc de tabără în familie. LaeLae a fost prezentă la masa de Ziua Recunoştinţei din Canada, sărbătoare ţinută la sud de paralela de 49°. Îmi plăcea foarte mult să îi scriu bileţele şi mesaje lui „tati”, pentru ca LeaLea să fie purtătorul mesajelor către soţul meu.

Am iubit momentul în care i-am făcut cunoştinţă lui LeaLea cu Iisus Hristos. Mergeam la slujbă şi, când primeam Trupul şi Sângele Mântuitorului, îmi imaginam că îi ofeream copilaşului o experienţă ca cea a lui Ioan Botezătorul. Aşa cum a tresărit în pântecele Elisabetei în apropierea pruncului Hristos care creştea în pântecul Fecioarei Maria, aşa şi copilul meu a simţit apropierea Euharisticului Iisus care pătrundea în tabernacolul corpului meu, în timp ce copilul se cuibărea în apropiere, în pântecul meu.

De asemenea, LaeLae a fost alături de mine când au avut loc dezbateri majore cu doi susţinători ai avortului, pe 20 octombrie cu Malcolm Potts și pe 22 octombrie cu profesorul de filosofie Peter Singer de la Princeton. LaeLae m-a ajutat să depun mărturie despre demnitatea copilului în pântece, iar existenţa ei a provocat, poate surprinzător, felicitări din partea ambilor reprezentanţi.

Intrând în pridvorul Raiului

Am citit odată un articol inspiraţional despre un medic specialist în îngrijire paleativă, dr. Michael Brescia. El spunea: „Atunci când cineva moare, încă te gândeşti că acea cameră [în care toţi se află] este pe Pământ? Nu! Nu mai eşti pe această lume. Ai intrat în pridvorul Raiului.”

Joi, pe 23 octombrie, eu şi cu soţul meu am intrat în vestibulul Raiului în timp ce micuţa LeaLea îmi părăsea trupul. Auzisem de la un prieten evreu că, în momentul în care un evreu moare, cineva stă cu trupul neînsufleţit şi se roagă din Cartea Psalmilor (îndrumătorul meu spiritual, un călugăr bizantin, m-a informat că tradiţia creștină răsăriteană este aceeaşi). Deşi nu ştim precis când a murit LeaLea în acea noapte, atunci când am identificat semnele unui avort spontan (care a fost confirmat de o ecografie în ziua următoare), eu şi Joe ne-am rugat cu primii 27 de psalmi ca să o ajutăm pe LaeLae să ajungă în Casa noastră Cerească.

M-au marcat aceste pasaje:

● „Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul! Că s-a înălţat slava Ta, mai presus de ceruri. Din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă, pentru vrăjmaşii Tăi, ca să amuţeşti pe vrăjmaş şi pe răzbunător.” – Psalmul 8: 1-2

● „Cunoscute mi-ai făcut căile vieţii; umplea-mă-vei de veselie cu faţa Ta, şi la dreapta Ta de frumuseţi veşnice mă vei sătura.” – Psalmul 15:11

● „Păzeşte-mă, Doamne, ca pe lumina ochilor; cu acoperământul aripilor Tale acoperă-mă” – Psalmul 16:8

● „Trimis-a din înălţime şi m-a luat, ridicatu-m-a din ape multe” – Psalmul 17:19

● „fără prihană este calea Lui, cuvintele Domnului în foc lămurite; scut este tuturor celor ce nădăjduiesc în El” – Psalmul 17:33

● „Una am cerut de la Domnul, pe aceasta o voi căuta: să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele, ca să văd frumuseţea Domnului şi să cercetez locaşul Lui.” – Psalmul 26:7-8

În noaptea aceea am plâns, dar, chiar şi în mijlocul durerii provocată de pierderea copilul, mi-am dat seama că această durere adâncă a fost pentru că mi-am permis să-l iubesc profund. Mi-am amintit de o scenă pătrunzatoare din filmul „Tărâmul umbrelor” şi i-am spus soţului meu: „Durerea de acum este pentru bucuria de atunci”.

Pot doar să îmi imaginez

Într-o după-amiază ploioasă, înainte să devenim părinţi, eu şi soţul meu ne-am uitat la filmul „Pot doar să îmi imaginez”. Este despre povestea adevărată a muzicianului Bart Millard, cel care a scris cântecul „I Can Only Imagine” al lui MercyMe. Bart a fost abuzat foarte brutal de tatăl său în timpul copilăriei, dar, înainte de moartea sa, tatăl a devenit creştin şi s-a împăcat cu fiul său. După moartea tatălui, Bart a scris „Înconjurat de slava Ta, ce va mai simţi inima mea? Voi dansa pentru Tine, Iisuse? Sau voi sta nemişcat întru frica Ta? Voi sta oare drept în prezenţa Ta sau voi cădea în genunchi? Voi cânta Aleluia? Voi fi capabil totuşi să vorbesc? Pot doar să îmi imaginez”.

Deci, ca o parte a plângerii durerii şi a vindecării mele, mi-am permis să îmi imaginez. M-am gândit la prietena mea, Anita, cu care am desfăşurat proiecte pro-viaţă. Ea este o femeie care a făcut un avort, care apoi a regretat decizia de a sfârşi viaţa copilului său. S-a căit, a avut parte de mila lui Dumnezeu şi şi-a împărtăşit mărturia prin Silent no More Awarness şi prin Rachel’s Vineyard. A trecut din această viață acum câţiva ani, la vârsta de 76 de ani. Mi-o imaginez în Rai, bucurându-se ca o bunică de LaeLae, spunându-i poveşti care ar începe prin „Eu şi cu mama ta am luptat pentru a salva bebeluşii de vârsta ta, iar odată…”

Avortul spontan este comun, iar mai mulţi prieteni și familii care au trecut prin asta înaintea mea au fost ca nişte raze de lumină care mă ghidau prin întuneric. Mulţi dintre ei le-au dat nume la micuţii lor şi acum îmi imaginez cum LaeLae se joacă împreună cu micuţii ei prieteni în părculeţul din Rai: Hope, Paul Francis, Karol Agape, Pierre, Grace, Miriam, Judith-Ann, Faith, Providence, Karol, Owen, Asis Gabriel şi Pieta Marie, aceştia fiind doar câţiva.

Apoi îmi imaginez cum, într-o zi din viitor, voi sta la Porţile Raiului şi îl voi vedea pe Mântuitorul meu, un evreu blând pe nume Iisus, ţinând de mână o mică fetiţă cu părul şaten, bogat şi cârlionţat şi care poartă o rochie albastră, şoptindu-mi:

„Bine ai venit acasă, mami.”

„Până şi cea mai întunecată noapte se va sfârşi, iar soarele va răsări.”- Victor Hugo

Notă finală: Oricine care se va confrunta cu tragedia pierderii unui copil prin avort spontan, trebuie să ştie că, indiferent cât de micuţ este copilul, poţi să îl îngropi. Copilul tău s-ar putea să fie aşa de micuţ încât nici să nu poţi vedea măcar o părticică a corpului lui; s-ar putea să nici nu ştii cât de devreme a murit bebele tău, dar, din precauţie, poţi îngropa tot ceea ce poți aduna. S-ar putea să identifici, cum a fost în cazul meu, sacul amniotic şi îl poţi îngropa aşa. Indiferent de cum a murit copilul tău – poate a fost invalid şi nu a putut să crească sau corpul tău nu a avut capacitatea să îl susţină sau din orice alt motiv – nu contează cât de mult sau de puţin a trăit, poţi să îl înmormântezi.

Nota traducătorului: Biserica Ortodoxă Română are următoarea rânduială a înmormântării copiilor morți nebotezați, în rândul cărora intră și copiii morți în urma avortului spontan: https://edituradoxologia.ro/marturii-ale-parintilor-si-randuieli-bisericesti-despre-pierderea-unui-copil-prin-avort-spontan-sau