„Mi-aduc aminte și acum cum stăteam înfricoșată în fața doctorului și a soțului, care vroiau să îmi omoare copilașul, spunând că nu este nimic”

Un model uriaș de curaj: o femeie a trecut prin 5 crize de sarcină și a ales viața. A dus o luptă incredibilă pentru a naște copiii. De fiecare dată și-a pus nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu și a mers mai departe.

Când eram însărcinată cu primul copil, Nectarie, primul control la prima ecografie, doctorul a spus că sunt pe cale de a-l pierde, având și hemoragie se dezlipise jumătate din placentă.

Am mers cu nădejde în bunul Dumnezeu și Maica Domnului, chemând în ajutor pe Sfântul Nectarie. Am mers de la doctor la Mănăstirea Radu Vodă în București și m-am rugat cu lacrimi în ochi la Sfântul Nectarie:

„Sfântule Nectarie, salvează-mi copilașul din pântec, este tot ce am, după o căsnicie de trei ani (tatăl lui la aflarea veștii că sunt însărcinată mă părăsise atunci)! Salvează-mi copilașul și promit că ce va fi, băiețel sau fetiță, va purta numele tău!”

Așa m-am rugat, apoi am mers acasă plină de nădejde și lăsare în voia lui Dumnezeu. Am început să citesc Acatistul Sf. Nectarie și Acatistul Maicii Domnului, ungându-mă pe pântece cu ulei Sfințit de la candela Sf. Nectarie. Sângerările începeau și mai tare dar nu mi-am pierdut nădejdea.

După o săptămână am ajuns din nou la control și minune… Inima pruncului bătea, bătea tare, cu putere (cu o săptămână înainte doctorul spunea că este în pericol că nu-i bate inimioara).

Cu lacrimi de bucurie am alergat din nou la Radu Vodă la racla cu moaștele sfântului Nectarie pentru a-i mulțumi pentru minunea aceasta. Și, cum mă rugam și mulțumeam, o altă minune: soțul meu, care atunci mă părăsise, m-a sunat prima oară să ne împăcăm. În prezent, avem cinci copii împreună.

S-a născut Nectarie prematur la 33 de săptămâni și iată că în curând va împlini 10 ani.

După doi ani de la minunea cu Nectarie, a apărut o altă minune, tot prematur: Irina Maria, născută la 32 de săptămâni. Bineînțeles că soțul nici de această dată nu a fost de acord, dar mi-am pus toată nădejdea în bunul Dumnezeu și Maica Domnului că nu ne lasă.

Când a aflat că este fetiță, s-a bucurat. I-am visat numele pe când eram însărcinată cu ea, cineva mă tot întreba în vis cum vreau să o cheme iar eu răspundeam că vreau să o cheme Irina Maria, și așa i-am pus numele după ce s-a născut.

Fata a fost tare bolnăvioară, am stat mult prin spitale cu ea, dar Maica Domnului i-a purtat mereu de grijă.

După Maria, la doi ani am rămas însărcinată cu a treia minune. Am ascuns sarcina de toți până la patru luni (a știut doar duhovnicul meu). Aveam o rânduială de rugăciune, participarea la Sfintele Liturghii și mă spovedeam și mă împărtășam în fiecare duminică.

S-a născut a treia minune, un băiețel puternic și isteț de care se mirau și asistentele. S-a născut normal și spontan în seara de Crăciun, cea mai frumoasă minune.

Cu a patra minune când am rămas însărcinată, totul s-a năruit în jurul meu. Soțul nici nu a vrut să audă și plângeam toată ziua… plângeam cu el. Erau amenințări că, dacă nu fac avort, ne despărțim.

Într-o zi, a venit nervos de la muncă, m-a luat cu forța de acasă, m-a urcat în mașină și m-a dus la un cabinet particular, la un doctor. Eu plângeam la ușă… pentru numele lui Dumnezeu să mă lase să nasc copilul, că este copilul nostru, al meu, dacă el nu îl vrea.

Iar el îmi spunea: „Nu mai plânge, că mă faci de râs, ne vede lumea, crede că ți-am făcut eu vreun rău, doar că acest copil nu se poate să se mai nască, mai avem acasă trei, cu ce o să-i creștem, nu te gândești?”

Am intrat la doctor. Soțul îi spunea: „Dom’ Doctor, soția nu înțelege, mai avem acasă trei copii, ea dorește să îl nască și pe al patrulea”. Doctorul mi-a cerut să mă dezbrac.

Priveam rușinată și înfricoșată și la doctor, și la soț. M-a urcat pe masă. Aveam șapte săptămâni, se vedea clar inimioara copilului, iar doctorul îmi spunea: „Doamnă, nu este nimica, nu este un copil, este un embrion”. Atunci eu i-am spus să îmi arate inimioara copilului.

Le spuneam că nu vreau să fac avort. Doctorul spunea către soț: „Domnule, ia-ți soția, mergeți acasă și discutați, vă programez peste două săptămâni. Nu o pot face cu forța, dacă ea nu vrea”.

Mi-aduc aminte și acum cum stăteam înfricoșată și timorată în fața doctorului și a soțului, care vroiau să îmi omoare copilașul, spunând că nu este nimic. Am venit acasă dărâmată și sleită de puteri. Din poartă m-a luat și tatăl meu la rost. Îmi spunea că de ce nu am făcut avort. Se aliase cu soțul în privința aceasta… că din curtea lui nu am sa fac eu grădiniță de copii etc..

După trei seri de la întâmplarea aceasta, era într-o luni, după ce soțul m-a dus cu forța la doctor, miercuri seara a făcut accident cu mașina, a intrat o șoferiță în el, iar el în acel timp se gândea la cum să mai nasc și acest copil, că nu se poate… gânduri peste gânduri.

Mașina a fost făcută zob și a stat în service șase luni. Soțul a scăpat doar cu câteva julituri pe față. După câteva luni se năștea Matei. M-a dus la doctor să nasc el, soțul, cu acea mașină cu care odinioară mă ducea să fac avort.

Când s-a născut Matei, soțul a plâns mult. Matei a fost și este bun copil binecuvântat de Dumnezeu, la botez nu a schițat niciun scâncet, cuminte foarte și a supt numai din sânul drept.

După câțiva ani, cele patru minuni de copii crescuseră, rămân iar însărcinată, cu a cincea minune.

Bineînțeles că soțul când a auzit, Slavă Domnului că nu a leșinat, iar s-a supărat… Totul, din nou, s-a stricat între noi, nu am vorbit unul cu altul până la cinci luni de sarcină. Ne-am împăcat, dar singură am fost atunci toată sarcina până la naștere.

Dacă celelalte nașteri au fost normele, acum însă mă aștepta o naștere cu complicații de care nu știa nimeni. Plecasem pe picioarele mele de acasă pentru niște investigații. În spital mi s-a făcut rău, s-au rupt membranele și am intrat așa, fără să știe nimeni de acasă.

Eu mă gândeam să nu le spun, să nu-i îngrijorez. În operație de urgență am stat două ore jumătate. Simțeam teamă, frig… au fost două operații. Am simțit cum mor și înviez pe jumătate. Vedeam în jurul meu agitație.

Mi-am revenit în cele din urmă. Cu ultimele puteri mi-am sunat soțul să-i spun că născusem prin cezariană un copil prematur, care avea slabe șanse de supraviețuire: 33 de săptămâni și complicațiile nașterii premature. Știam ce mă așteaptă…

Am făcut atunci o depresie urâtă, dar tot credința m-a întărit și răbdarea multă. O, câtă răbdare! Timp de o lună, cât am stat cu bebelușul în spital, nu am încetat să mă rog la Sf. Stelian, ocrotitorul copiilor, și la Maica Domnului, care este mereu grabnic ajutătoare. Ne-au externat și am revenit acasă cu bine lângă ceilalți copilași.

În prezent suntem foarte bine toți, fericiți, am avut parte de un botez binecuvântat și aceste poze îmi vor aminti mereu că Bunul Dumnezeu chiar face minuni și te întărește în necazuri întotdeauna, mai ales atunci când îți pui toată încrederea în El și în iubirea Lui nemărginită față de toți oamenii…

Iată numele celor cinci copilași ai noștri:

1. Nectarie

2. Irina-Maria

3. Victor-Cristian

4. Matei-Claudiu

5. Iacob-Gabriel

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Ești într-o criză de sarcină? Sună la 0800.070.013.

Vrei să sprijini femeile în criză de sarcină?  Donează 2 euro prin SMS. Trimite textul DOI la 8845.

Sursă: Facebook