Webinar „Sprijinirea femeilor în criză de sarcină în contextul Covid-19. Particularități, provocări și soluții”
28 octombrie 2020
24% dintre fetele din România au trecut printr-un abuz înainte de 15 ani. Iată consecințele și ce se poate face
1 noiembrie 2020
 
NOUTĂȚI

Alina: „În octombrie eram deja tânără mămică a unui bebeluș de patru luni și studentă la psihologie”

 

Cum ar fi să fii olimpică în clasa a XII-a, să urmeze BAC-ul, admiterea la facultate și tu să afli că ești însărcinată? Alina Vulpe, autoarea mărturiei de mai jos, a trăit o criză de sarcină exact într-un astfel de moment. Visul ei era să intre la Academia de Poliție și a simțit că toate planurile îi sunt date peste cap. Prietenul a trecut repede de la promisiunea că o va susține dacă rămâne însărcinată la presiuni să facă avort și lipsă de sprijin.

Au urmat nopți nedormite, lupte interioare, conflicte cu părinții și poate că ar fi cedat și ar fi făcut avort – ceea ce nu dorea, dar a întâlnit-o pe doamna doctor Monica Holicov Luțuc, un ginecolog extraordinar, care a sprijinit-o să meargă mai departe. Colegii și profesorii au fost alături de ea și astfel Alina și-a continuat școala.

Anul acesta fiul Alinei a împlinit 18 ani. Ea a terminat facultatea, masterul și doctoratul și spune că cei doi copii pe care îi are nu au împiedicat-o să ajungă unde și-a dorit din punct de vedere profesional.

Treci printr-o criză de sarcină și ai nevoie de sprijin? Suntem alături de tine. Sună la 0800.070.013.

Încă și acum îmi sunt vii în minte amintirile legate de nașterea primului meu copil, un băiat care acum are 14 ani, e foarte inteligent și înalt și cu care mă mândresc mult. Nu începusem bine clasa a XII-a de liceu (eram în luna octombrie 2002) și mă trezesc cu vestea șocantă că sunt însărcinată, cu toate că mă „bazasem” pe „ajutorul” pilulei „de a doua zi”. Pentru că această pilulă în cazul meu nu a funcționat, am intrat în ceea ce s-a numit marea schimbare a traiectoriei destinului meu.

Spun aceasta pentru că planurile mele erau altele înainte de primirea veștii celei mari (voiam să îmi continui studiile la Academia de Poliție), iar după aceea am fost nevoită să schimb totul în viața mea pentru a mă putea adapta la noua viață pe care mi-o propunea Dumnezeu de aici înainte.

Până să ajung însă la decizia de a păstra copilul am trecut prin nenumărate nopți nedormite în care se părea că nu mai încetează luptele din mintea mea. Pe de o parte, îmi făceam griji legate de ce anume vor spune părinții mei când vor afla despre sarcină și ce va spune lumea. Pe de alta parte, mă întrebam cum aș putea trăi cu conștiința mea dacă aș fi făcut avort.

Eram într-o relație de lungă durată (de aproximativ trei ani) cu prietenul meu, care, în momentul în care mi-am început viața sexuală, mi-a spus că, în cazul apariției unei sarcini, eu voi fi cea care va decide ce anume voi face, iar el mă va sprijini necondiționat. Numai că, la aflarea veștii, prietenul meu a fost la fel ca și mine șocat și, prin tot ceea ce îmi spunea, căuta sa mă influențeze să renunț la sarcină.

Îmi vorbea despre faptul ca am de dat bacalaureatul și de mers la facultate, era îngrijorat de ce vor spune părinții mei, care avuseseră încredere în el, permițându-ne să avem această relație de prietenie, și, nu în ultimul rând, și cariera lui putea fi afectată, căci nu mai putea să își permită să urmeze o a doua facultate.

După ce m-am hotărât să păstrez copilul, i-am spus răspicat prietenului meu că nu știu cum anume voi proceda, că sunt dispusă să muncesc după ce termin liceul pentru a-mi întreține copilul, că poate să mă părăsească dacă dorește, însă eu nu renunț sub nici o formă la sarcină. Cum m-am hotărât? Simplu: am fost ajutată de Dumnezeu și de doamna doctor ginecolog Monica Holicov Luțuc din Iași.

Imediat ce am aflat, cu ajutorul testului de sarcină, că voi avea un bebe, am mers împreună cu prietenul meu la medic pentru confirmarea sarcinii. Într-adevăr, eram însărcinată în patru săptămâni. Când mi-a spus acest lucru medicul, am început să plâng, prilej cu care doamna doctor s-a transformat pe dată în consilier și m-a întrebat ce este mai important pentru mine: ce spun părinții sau ce spune lumea, ori binele meu?

A început apoi să îmi explice că este important să păstrez prima sarcină, pentru că avortul este o intervenție ce poate avea ca urmare imposibilitatea de a mai putea avea copii. După care l-a invitat în cabinet pe prietenul meu și l-a întrebat dacă mă iubește, iar când a auzit că da, mi-a spus că este simplu, că ne putem căsători, facem copilul și totul se rezolvă.

Era într-o zi de vineri când se petreceau toate acestea. M-a chemat apoi doamna doctor să vin duminică dimineață la spitalul „Cuza Vodă” pentru a-mi face o ecografie și a vedea mai bine cum stau lucrurile. Era foarte dificil pentru noi să ajungem duminică dimineață la spital, pentru că locuiam într-o comună care se afla la aproximativ 45 de km distanță de Iași și ar fi trebuit să mergem cu o ocazie, căci autobuze nu circulau la acea ora. Eu atunci mi-am spus în minte că, dacă Dumnezeu va face să putem prinde ocazie, ca să ajung la timp la medic, acesta va fi pentru mine un semn că trebuie să păstrez copilul orice ar fi.

Am prins foarte repede nu o ocazie, ci o mașină de taxi care mergea spre Iași. Dumnezeu mi-a asigurat astfel tot confortul pentru a ajunge la medic și a lua decizia cea bună. Acest lucru mi-a dat tăria să nu cedez la influențele venite din partea prietenului meu (care îmi sugera să renunț la sarcină) și să ii spun că este liber să plece, căci eu mă voi descurca singură cu copilul.

În momentul în care a văzut că sunt ferm hotărâtă să păstrez sarcina, prietenul meu mi-a spus că nu mă va lăsa singură și am stabilit că ne vom căsători. Viitorii mei socri au primit cu bucurie vestea legată de sarcina mea, însă nu a fost așa în cazul părinților mei. Au aflat întâmplător că sunt însărcinată, când eram în patru luni, dintr-o scrisoare a prietenului meu către mine, căci eu nu aveam curaj să le spun despre sarcină, pentru că bănuiam că reacția lor nu va fi una tocmai plăcută. M-au jignit (numindu-mă femeie ușoară etc) și mi-au cerut să plec de la casa lor dacă nu renunț la sarcină.

Făceau aceste lucruri deși prietenul meu le-a spus că nu dă bir cu fugiții și că mă va lua de nevastă, că muncește și va putea să întrețină familia, că totul este aranjat pentru nuntă, etc. Eu atunci plângând, mi-am făcut bagajul și am plecat împreună cu tatăl lui bebe la viitorii mei socri. La fel, văzând că sunt ferm hotărâtă și că nu cedez sub nicio formă, părinții m-au chemat după vreo jumătate de oră înapoi acasă, ca să discutăm și să vedem ce e de făcut în continuare.

Frica lor era aceea că nu îmi voi mai continua studiile. Eram olimpică și nu dădea bine în fața lumii să rămân doar cu liceul. Realitatea a arătat că acest copil nu numai că nu m-a împiedicat de la nimic, ci și că a fost un mobil puternic pentru toate lucrurile pe care le-am realizat până acum. Am făcut ulterior nu numai facultatea, ci și master și doctorat, fără ca să mă simt în vreun fel împiedicată de faptul că am doi copii. Recunosc, nu a fost ușor, însă nu e nici imposibil.

Un alt hop de care a fost nevoie să trec a fost directorul școlii la care învățam, pentru că eram încă elevă în clasa a douăsprezecea și în curând urma să se observe că sunt însărcinată. Trebuia să nasc chiar în prima zi de bacalaureat. Viitorul meu soț a mers și a discutat cu dumnealui și a dat Dumnezeu ca domnul director să înțeleagă situația. Nu s-a pus problema de exmatriculare, deși sincer îmi era frică de asta, pentru că nu știam atunci cum se procedează cu o elevă care rămâne însărcinată. Am fost sprijinită și de domnii profesori ca să îmi pună notele cât mai repede, astfel încât să nu mai fie nevoie să vin la școală în ultimul trimestru de sarcină.

Colegii de clasă au fost la fel de suportivi cu mine, ba chiar m-am apropiat mai tare de colegii cu care nu mă înțelegeam prea bine înainte. Totul s-a petrecut invers decât scenariile din mintea mea legate de cum va reacționa lumea la aflarea veștii că sunt însărcinată. Au fost, desigur, și guri rele care dezaprobau fapta mea, însă mi-a dat Dumnezeu așa o putere, încât nu am simțit rușine, ba chiar mă comportam de parcă toată lumea era a mea de fericire că reușisem să trec peste toate obstacolele din calea binecuvântării de a deveni mamă.

Ne-am căsătorit în martie 2003, iar în iunie, cu o săptămână înainte de bacalaureat, am făcut operație de cezariană astfel încât să pot susține examenul și să pot da admitere la facultate. Totul a mers exact cum am planificat dinainte și în octombrie eram deja tânără mămică a unui bebeluș de patru luni și studentă la facultatea de psihologie.

Închei prin a spune că am observat, din experiența mea, dar și din experiența altor persoane, că, atunci când îți dă Dumnezeu un copil, apar două categorii de influențe, pozitive și negative, care pun presiune sau nu asupra tinerei mămici să renunțe la sarcină. De ea depinde ce categorie de informații dorește să asculte. A am văzut din experiența mea că, atunci când ești ferm hotărâtă să păstrezi copilul, Dumnezeu îți trimite tot ajutorul de care ai nevoie pentru a-l putea crește.

Sursă: femeifericite.com